Astăzi sărbătorim Ziua Internaţională a Dunării

În fiecare an, pe 29 iunie, la propunerea ţărilor dunărene şi sub auspiciile Comisiei Internaţionale pentru Protecţia Fluviului Dunărea (ICPDR), serbăm Ziua Internațională a Dunării. Această zi marchează semnarea Convenţiei privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea, eveniment care a avut loc pe 29 iunie 1994, la Sofia (Bulgaria).

La Moldova Nouă, Dunărea a fost sărbătorită la finalul săptămânii trecute prin numeroase manifestări artistice organizate de Primăria Moldova Nouă şi Asociaţia Dunărea Moldova Nouă.

Cu această ocazie, edilul Ion Chisăliţă a ţinut să transmită un mesaj:

“Suntem privilegiaţi, la Moldova Nouă, centrul socio-economic al Clisurii Dunării, dacă doriţi, capitala Banatului de Clisură pentru că aici s-au adunat toate frumuseţile Banatului de Munte şi de Câmpie, înnobilate de frumoasa Dunăre, cea mai mare bogăţie naturală a zonei. Dunărea, mama pământului românesc, a fost, este şi va fi speranţa noastră pentru dezvoltare care, alături de o altă mare bogăţie a naturii, cuprul, vor dezvolta zona în viitorul apropiat din punct de vedere economic, turistic şi social. Dunărea a creat toate frumuseţile zonei, floră, faună, geomorfologie, peisajele naturale şi cea mai importantă cale de transport spre lume, “autostrada albastră”, fapt pentru care merită respectul nostru deosebit. Pentru speranţa noastră de viitor cu aceste frumuseţi şi bogăţii naturale, îmi doresc să dovedim înţelepciunea necesară, inteligenţă şi solidaritate pentru dezvoltarea Clisurii, pentru binele oamenilor din această parte mirifică a ţării”.

Legenda Dunării

Se spune că, pe vremea când oamenii nu trăiau încă pe pământ, Luna s-a îndrăgostit de Soare. În fiecare zi îi ieșea înainte, îmbrăcată într-o rochie argintie, tivită cu raze de lumină și brodată cu mii de diamante. Era atât de frumoasă și de luminoasă, încât cerul rămânea înmărmurit de splendoarea ei și niciun nor nu îndrăznea să o umbrească. Dar Soarelui puțin îi păsa de strălucirea ei: el era îndrăgostit de o stea mică și îndepărtată, aflată undeva la marginea galaxiei. Dunărea, pentru că așa o chema pe steluță, îi împărtășea iubirea, așa că Soarele a cerut-o de soție.
Mult s-a mai necăjit Luna la auzul acestei vești! Obrazul i s-a întunecat și razele i-au pălit, iar în inima ei s-a strecurat gelozia.
– O să-mi plătești, tu, Soare, suferința asta! Am să mă răzbun, îți jur.
Îndurerată, Regina nopților a chemat la sfat trei duhuri rele, care să o sfătuiască.
– Dacă Soarele nu e al meu, atunci nu vreau să fie al nimănui altcuiva! Le-a cerut ea nălucilor.
– Fii pe pace, regină! Oricât de mare va fi iubirea Soarelui pentru steaua aceea, noi știm cum poți să-I pedepsești! Și nălucile i-au șoptit Lunii cum să facă să-și răzbune dragostea rănită.
Când a venit ziua nunții, Luna și-a pus cea mai frumoasă rochie și a venit să le ureze fericire mirilor. Doar că, în spatele surâsului ei, se ascundea un gând înfiorător! Îndată ce Dunărea a rămas singură, Luna s-a apropiat de ea și i-a șoptit amenințător: Te blestem să suferi așa cum sufăr și eu, și să nu te bucuri niciodată de mirele tău!
De nicăieri s-au ivit cele trei duhuri rele, care au azvârlit biata stea de pe cer tocmai în mijlocul unui codru întunecat, în Munții Pădurea Neagră. Acolo Dunărea s-a prefăcut într-un lac adânc și rece, pe care Soarele n-avea să-l vadă niciodată, din pricina pădurii de nepătruns.
A plâns Dunărea multe zile și la fel de multe nopți de dorul Soarelui, până când a fost auzită de o zână bună care trăia în apropiere.
– Cine ești și de ce plângi? se mira zâna, care nu mai pomenise lac însuflețit.
– Zână bună, am fost cândva o stea pe cer! Geloasă pe iubirea Soarelui pentru mine, Luna m-a blestemat să mă prefac în apă stătătoare. Fii bună, nu vreau decât să pot privy chipul frumosului meu mire!
Înduplecată, zâna a preschimbat Dunărea într-un rău, care curge de atunci spre răsărit, spre locul de unde se ridică Soarele pe cer. Apoi a izvorât o mulțime de râuri mici, care să se verse în apele Dunării și s-o ajute astfel să ajungă, puternică până la marea cea mare.
În fiecare dimineață, Soarele răsare dintre apele mării și, pentru scurtă vreme, își îmbrățișează iubita.

Trimite şi prietenilor

Share on facebook
Facebook
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on twitter
Twitter
Share on email
Email